Cercetările la nivel internațional arată că elevii ai căror părinți se implică în educația școlară au rezultate academice mai bune și manifestă mai puține probleme de comportament. Pentru a vedea cum înțeleg părinții români această implicare, D&D Research a efectuat un studiu calitativ privind diferite aspecte ale educației în România.
Părinții ultracompetitivi – aceștia sunt părinții cu un nivel foarte ridicat de implicare în educația copiilor iar viziunea lor este: ”Viața e o luptă și doar cel mai bun câștigă.”
Ei reeditează experiența educațională proprie prin copiii lor:
Sunt permanent la curent cu noutățile educaționale și au o relație strânsă cu reprezentanții instituțiilor de învățământ.
Sunt exigenți și consideră că nici un nivel educațional atins de copil nu este suficient de ridicat.
Au așteptări mari de la proprii copii și doresc ca aceștia să profeseze în zona de white collars sau pink collars (profesioniști specializați predominant în domeniul serviciilor care nu au însă neapărat studii superioare).
Sunt nemulțumiți de scăderea nivelului de exigențe și cunoștințe din învățământul actual și de tipul de relație existentă între profesori și elevi (”Copiii din ziua de azi nu mai au respect și rușine față de profesori”).
Sunt competitivi și își învață copii să fie competitivi la rândul lor.
Părinții de tip ”laissez faire” – sunt părinți care se implică doar la nivel general, în deciziile importante care țin de educația copiilor și lasă în responsabilitatea școlii și a copilului însuși actul educațional. Motto-ul acestora este: ”Am încredere în copilul meu că va face cele mai bune alegeri”. Îi putem recunoaște după următoarele caracteristici:
Sunt satisfăcuți atunci când copiii au rezultate medii și ridicate fără ca ei să se implice.
Așteaptă de la copiii lor atingerea unui nivel mediu-superior (cuantificat în note de 8-9).
Pot fi exigenți în ceea ce privește materiile considerate importante (materiile considerate ”de examen”).
Sunt nemulțumiți de volumul foarte mare de informații existent în programă, de numărul mare de teme și de lipsa timpului pentru recreere și ”joacă” al elevilor.
Consideră că o parte dintre informațiile obținute de copii la școală sunt inutile.
Nu apreciază competitivitatea și comparația copiilor între ei deoarece se declară interesați de bunăstarea psihologică a acestora și nu doresc să îi demotiveze sau să le știrbească stima de sine.
Părinții de tip „outsider” – sunt acei părinți care își construiesc opinia despre nivelul educațional al copilului exclusiv prin prisma opiniilor cadrelor didactice. Ei sunt complet dezinteresați de zona educațională sau nu au posibilitatea să se implice din diverse cauze (probleme medicale, distanță etc.). Motto-ul lor este ”Fac tot ce pot pentru supraviețuire”. Caracteristicile acestora:
De multe ori sunt părinți unici, părinți cu probleme financiare, părinți de alte etnii, părinți care locuiesc la țară și au un nivel educațional scăzut, părinți în cazul cărora toți membrii familiei sunt plecați peste hotare etc.
Așteaptă de la copiii lor pur și simplu ”să termine o școală” și sunt satisfăcuți atunci când copii lor obțin note de trecere.
Nu merg la școală, nu mențin relația cu reprezentanții instituției și în cel mai bun caz pasează responsabilitatea către alți membri ai familiei extinse (bunici, mătuși etc.)
Lipsa lor de implicare se extinde de la nivelul educațional instituțional la toate nivelurile de educație și formare ale copiilor.
Opinia psihologului.
Anca Popescu (Psiholog și Șef al Departamentului Cercetare Calitativă în cadrul D&D Research) atrage atenția asupra efectelor pe care diferitele tipuri de implicare sau non-implicarea le au în viața copilului:
”Fiecare tip de abordare are un impact specific asupra copiilor. De exemplu, implicarea foarte ridicată în educația copiilor are un impact pozitiv asupra rezultatelor școlare. Există și un risc aici, acela de a pune o presiune destul de mare asupra copilului, care se poate simți depășit de cerințe sau permanent controlat, mai ales când ajunge in adolescență.
Abordarea de tip laissez faire, de tip supervizare, este una potrivită mai degrabă pentru copii mai mari sau chiar pentru adolescenți, după ce părinții se asigură că tinerii pot gestiona eficient cerințele. Pentru copiii mai mici însă, poate fi contraproductiv, pentru că există riscul să creeze o supra-responsabilizare căreia aceștia să nu știe să îi facă față.
Abordarea de tip outsider este cea mai riscantă dintre toate, deoarece pune presiune puternică atât asupra copiilor cât și a cadrelor didactice și face dificil actul educațional. Așteptarea de efort unilateral, din partea școlii, în educația copiilor este nerealistă, iar copiii la rândul lor se pot simți abandonați și fără repere într-o aventură peste puterile lor. De cele mai multe ori, ei abandonează în acest context.
Cea mai bună soluție se poate identifica prin colaborarea și negocierea părinte – copil pe de-o parte și părinte – profesor pe de altă parte. Existența și funcționarea optimă a trio-ului părinte – copil – profesor sunt vitale în acest caz.”
Studiul a fost desfășurat în perioada martie-aprilie 2015 și a inclus 20 de interviuri și 4 focus-grupuri cu părinți, elevi și studenți.